Povestea noastra este una tipica, nimic special, suntem doar perceputi altfel… Suntem o familie formata dintr-un inginer si un medic si am hotarat ca ne dorim un copil. S-a lasat asteptat intr-atat de mult incat sa il iubim enorm, dinainte de a se naste. Cat am fost gravida am visat si planuit “n” concerte la care sa mergem toti trei, sa dansam, sa speram ca o sa duca mai departe pasiunea de a asculta viniluri.

L-am nascut pe Teo intr-o zi de vara tarzie, la maternitatea din Brasov, in timp ce urla fanfara si se dadea cep la butoiul cu bere, pentru ca incepea Oktoberfest. Dupa ce am trait emotiile nasterii, mi-am examinat obiectiv, pediatric minunea si am concluzionat multumita ca e un copil de 10. Ghinionul meu (pe care acum il numesc noroc) a fost screening-ul auditiv. Usa s-a deschis scartaind, in timp ce puiul meu dormea. Una dintre asistente s-a apropiat de ghemotocul meu si m-a anuntat ca o sa ii testeze auzul. Stiam procedura, asa ca am asteptat sa termine, in timp ce imi admiram cu nesat copilul perfect. Dar n-a trecut testarea. La nici o ureche. A mai testat o data. Nimic. A treia oara, am rugat-o sa schimbe olivele. Refer bilateral (negativ). Imposibil, am zis in mintea mea, in timp ce i-am smuls aparatul, hotarata fiind ca la mine o sa treaca. Si n-a trecut. Mi-a cazut cerul in cap. Era de neconceput ca puiul meu sa nu auda. Oboseala, dereglarile fiziologice hormonale de dupa nastere si operatia de cezariana nu m-au ajutat. Au urmat 2 saptamani in care m-am gandit continuu cu ce am gresit. Intre alaptari, schimbat de scutece si somn furat, cautam informatii despre hipoacuzie.

Citeam literatura de specialitate, dar nu stiam pe nimeni care sa fi trecut prin ceva asemanator. Intalnisem in spital cazuri de prematuri, de malformatii congenitale vizibile, de genetica familiala, dar nu de copil sanatos aparent, din familie sanatoasa, care sa nu auda. Am inceput sa caut pe facebook un grup cu copii hipoacuzici pana am gasit un grup de parinti cu copii implantati cohlear. Eram convinsa ca in cazul nostru nu se va ajunge acolo, dar nu strica sa mai aflu cateva povesti. Asa am ajuns sa vorbesc cu o mamica minunata cu doi copii implantati, care in timp ce ma incuraja sa continui testarile, imi arata cat sunt de bine ai ei.

La 2 luni eram deja la Bucuresti, retestand copilul. N-a trecut, dar inca nu erau toate examinarile epuizate. Si ne-a ajutat mult sa gasim un om cald si deschis, ca dr. Ionescu. Am mai prins un pic de speranta. Asa ca, pana sa ne ducem din nou la cabinet, am batut in toate oalele din casa, am ascultat muzica tare, orice. Sugarelul meu cu par cret, piele alba si ochi mari, albastri gangurea, radea, facea contact vizual, asadar se dezvolta perfect normal, doar ca nu se intorcea tot timpul la zgomote. Erau dati in care puteam sa jur ca ne aude, alteori insa nu. Cumva ma impacasem cu ideea, am inceput sa gandesc obiectiv. Mi-am dat seama ca atunci cand eram copil, eu insami am fost o noutate printre colegii de joaca pentru ca purtam ochelari. Copilul meu avea sa fie si el o noutate datorita aparatelelor pe care urma sa le poarte. Acelasi lucru in timpi diferiti. Stiati ca hipoacuzia nonsindromica este cea mai des intalnita malformatie congenitala? Ca trei din 1000 de copii au hipoacuzie congenitala? Eu nu stiam. A facut Teo 4 luni si i-am facut la Spitalul Gomoiu o testare mai fina, care stabilea ca aude de la 90db cu urechea stanga si 110 db cu urechea dreapta. Am cautat pe Google: 90db e sunetul telefonului fix cu disc si 100-110 e sunetul facut de bormasina. Era clar. Nu aude. Eram deja mai relaxati referitor la ideea de implant cohlear, dar tot nu spusesem nimanui. I-am pus proteze auditive bilateral si am asteptat varsta de 1 an cand avea sa fie implantul. Cinic. Sa astepti cu foc sa-ti operezi copilul si sa ii pui “ochelari pentru urechi”, pentru ca asta sunt implanturile, noii “ureclari”.

Ne-am intalnit intr-o tabara cu parinti cu copii implantati si comunitatea asta e cel mai bun lucru care ni se putea intampla. Degeaba citesti studii, povesti, daca nu vezi cu ochii tai cat de bine sunt copiii astia, ca nu sunt cu nimic diferiti de altii, ca in prima faza te frapeaza corectitudinea cu care vorbesc si apoi observi doua fire.

A urmat operatia lui Teo si desi asteptasem atat de mult interventia, timpul petrecut de el in sala a parut o eternitate. S-a recuperat atat de usor, ca am prins putere de la el. Am avut din nou noroc ca am putut implanta gratuit bilateral, prin programul national. A urmat o luna de “liniste”, pana la activarea implanturilor. Ciudat. Au trecut 3 luni de atunci si copilul nostru face progrese pe zi ce trece. Ii place sa danseze, isi pune singur muzica, imita magarul, catelul, pisica (mai anemic), mi-a zis “mama” si a ramas acelasi cret cu ochi mari albastri si pielea alba. Mai nou zice “paaaaa” si da bezele. Acum nu-i mai vorbeste doar privirea.

Uitandu-ma in urma, imi dau seama cat de norocosi am fost sa avem screening neonatal auditiv in maternitate, sa putem implanta copilul asa devreme si sa ne bucuram de ureclari. Urmeaza sa cada pentru prima oara acul pickup-ului pe discul de vinil. Nu unul oarecare, ci cel mai ravnit dintre ele, acela cumparat de sotul meu cu cateva minute inainte de a afla ca Teo nu aude.